„Noi trebuie să apărăm valori fundamentale ale societații românești cum sunt familia, biserica, școala, satul românesc care ne-a dat matricea culturală şi personalitatea pe care o avem astăzi”, a spus Orban in fata liberalilor din Bistrița, plecând apoi în alt județ din turneul său electoral ce vizează recâștigarea poziției de președinte al PNL. După cum v-ați dat seama, nu este o cugetare a lui Viktor Orban cel conservator de la Budapesta, ci una făcută de Orbanul nostru de la București.
Luat pe silabe, gândul liderului liberal nu spune ceva rău, din contră. Familia, școala, biserica, satul românesc, matricea culturală, ce sunt toate acestea? Evident că sunt niște valori cu care am crescut sau ar fi trebuit să creștem, dar uneori proasta educație primită în societate, sărăcia și promiscuitatea morală din comunism, minciuna din fesenism, tot ce-nseamnă „acasă”, ne-au ținut departe de ele.
Prin urmare, dacă ce-a spus Ludovic Orban este ceva bun, de ce l-am critica? Și chiar nu-l criticăm că-și dorește, ci pentru că ori n-a făcut ceva pentru ca aceste valori să nu dispară încet-încet din bagajul cultural al satului și orașului din România, ori acestea s-au dus demult, sunt amintire, valori de patrimoniu de care ne amintim din cărți, căci bunicii ce le-au apucat nu mai trăiesc să ni le povestească. Ce valoare mai are un discurs politic în România, când aici aproape totul este o ipocrizie? Cu un partid socialist care se ocupă de treburi conservatoare pentru a-și proteja scopurile infracționale, cu un partid liberal captiv între misia sa de a da cale liberă schimbărilor, pe de o parte, și valorile naționale trâmbițate patriotic, mai degrabă pentru a nu-şi pierde electoratul, cu un partid configurat etnic aproape tot timpul la guvernare și o alianță de dreapta acuzată că se ocupă cu mizilicuri marxiste… ce clasă politică, ce brambureală este asta?, s-ar putea întreb alegătorul buimac.
Ce sat protejează Ludovic Orban pentru România? Te doare sufletul să vezi că acel sat nu mai există. Sau dacă există, el mai există acolo unde numai ursu și prințul Charles îți mai bat la ușă. Unii dintre noi l-am mai prins și aici, dar astăzi satul românesc aproape că e un loc fără educație, fără Dumnezeu, deși popa face chetă lunar să văruiască biserica, cu școală care nu mai reușește să-și apropie copiii săraci, iar în cele mai multe cazuri produce proastă calitate, oameni necalificați și nelicențiați, ba mai trist, indivizi care nu cunosc respectul pentru societatea în care trăiesc.
Idilicul din promisiunile lui Ludovic Orban nu mai poate fi recuperat din sute de motive ce pot fi atribuite atât societății defecte din noi, cât și cursului lumii cunoscut sub denumirea de modernitate, globalism, dezvoltare multiculturală. Satul bătrân românesc îl mai vezi în muzee goale, fără oameni, căci omul e problema majoră a zilei de azi. Toate se leagă, de la biserică și până la școală. Când biserica este preocupată mai degrabă de politică, nu să facă educație, atunci ce să ne mai așteptăm de la o școală subfinanțată, cu elevi lăsați în seama bunicilor pentru că părinții au preferat să rămână pe-afară, chiar și când diferența dintre salariile de acolo și cele de acasă s-a topit în prețul chiriei.
Asta ne este familia, asta e școala, asta e matricea culturală protejată de atâtea guverne postdecembriste. Guverne care atunci când ajung la greu nu au altă soluție decât să apese tare pedala patriotismului, a dacului din noi, a lupului înghițit de Scufița Roșie, cunoscută și sub numele de Diana Iovanovici. Vrem să fim daci, să luptăm până la ultima picătură de sânge să respingem cotropitorul roman, dar peste 2000 de ani ne vom lăuda că suntem urmași ai Romei și facem poze cu viaductele făcute de ei cu „fondurile europene” ale vremii. Așa facem și acuma. Vorbim, vorbim mult și pierdem alegeri.
